Scurt istoric

Dezvoltarea şcolii este strâns legată de existenţa unei instituţii care are ca obiective majore evaluarea activităţii profesorilor şi înregistrarea progresului realizat de elevi în procesul instructiv-educativ.

De-a lungul secolelor aceasta a cunoscut diverse forme, cum ar fi:

• Epitropia şcoalelor (la iniţiativa domnitorului Grigore Alexandru Ghica);
• Comitetul extraordinar de inspecţie (în timpul lui Alexandru Ioan Cuza);
• Consiliul de Instrucţie Publică, viitorul minister al Instrucţiunii Publice (după 1859);
• Revizoratul şcolar (după 1918);
• Inspectoratul Şcolar Judeţean, cu dublă subordonare – Ministerul Educaţiei şi Consiliul Judeţean (începând cu 1968).

Instituţia şcolii este mai bine reprezentată la Iaşi încă din timpul lui Vasile Lupu (1634-1653), când pe lângă Mănăstirea Trei Ierarhi s-a înfiinţat şi o şcoală.

Dacă la 1834, prin Regulamentul Organic este confirmat controlul inspectoral ca activitate de sine stătătoare, desfăşurată de Gheorghe Asachi ca referendar al şcolilor/revizor şcolar, cu noul Aşezământ, administraţia şcolară este încredinţată Departamentului Învăţăturilor Publice, iar inspectorul general, menţionat pentru întâia dată sub această titulatură, era reprezentantul Departamentului „atât întru aceia ce priveşte administraţia şcoalelor, cât şi întru păzirea Regulamentului şi a instrucţiilor publice”. Din Sfatul Şcolar, componentă a Departamentului, făceau parte, pe lângă inspectorul general, directorul Internatului, trei profesori aleşi ai şcolilor secundare, profesorii „învăţăturei înalte”. Printre atribuţiile Sfatului Şcolar se număra menţinerea „nestrămutată a sistemului, a metodului, a obiectelor, a cărţilor de învăţătură şi a programului”, precum şi preluarea rapoartelor inspectorului general şi ale Comitetelor de inspecţie din ţinuturi. La 7 martie 1852, August Treboniu Laurian era numit în funcţia de inspector general. Despre perioada cât Laurian a ocupat acest post, profesorul Petre Răşcanu, de la Universitatea din Iaşi,  aprecia: „Fericite timpuri pentru şcoala în care Bărnuţiu preda filozofia, A. Papiu şi N. Ionescu, istoria, Grigore Cobălcescu ştiinţele naturale, Ştefan Micle, fizica şi chimia, I. Pop şi I. Pangrati matematica, Z. Columb şi D. Stoica limba latină şi curând, deasupra tuturora, A. Tr. Laurian, cu mare autoritate la minister şi în lumea şcolară, realiza speranţele marelui domnitor, când absenţele profesorilor erau lucru necunoscut.” În februarie 1863, în Moldova se înfiinţează Comitetul Central de Inspecţiune Şcolară, cu V. A. Urechia preşedinte și O. Teodori, Gh. Mârzescu şi Ioan Pangrati drept membri.

În România de după primul război mondial, şcolile erau controlate de inspectori regionali, în cadrul inspecţiilor fiind observate: nivelul de cunoştinţe, starea de igienă a localului şcolii şi a elevilor. Erau realizate asistenţe la două lecţii. Se verificau arhiva (cataloage, foi matricole), cancelaria şi activitatea extraşcolară (cursuri complementare, lucru manual, muzeul şcolar).

Situaţia şcolii ieşene – a şcolii româneşti, în general – s-a schimbat radical odată cu instaurarea regimului comunist. Imitarea modelului sovietic devenea o condiţie sine-qua-non pentru ţările care au avut neşansa de a intra în sfera de influenţă sovietică. După al doilea război mondial, date fiind realităţile politice, prin decretul 175 din 1948, activitatea de coordonare şi control a unităţilor de învăţământ revine Secţiei de învăţământ – autoritate care a fiinţat până în 1968, când se înfiinţează Inspectoratul Şcolar Judeţean, cu dublă subordonare – Ministerul Educaţiei şi Consiliul Judeţean. Inspectorii şcolari puteau fi regionali şi raionali. Autoritatea inspectorilor era dublată de cea a şefilor secţiunilor de învăţământ, fie că era vorba de şeful secţiunii de învăţământ de la oraşe de subordonare republicană, regională sau republicană.

În anul 1979, prin Ordinul ministrului educaţiei şi învăţământului, era adoptat un Regulament de funcţionare a Inspectoratelor şcolare. Cele şapte capitole cuprindeau prevederi referitoare la sarcinile, atribuţiile, competenţele şi îndatoririle inspectorilor şcolari, structura organizatorică şi numirea în funcţii, precum şi modul de efectuare a inspecţiilor şcolare. Controlul şi îndrumarea activităţii inspectoratelor şcolare revenea comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene (sau al municipiului Bucureşti) şi Ministerului Educaţiei şi Învăţământului. Pe lângă fiecare inspectorat, cu rol de îndrumare, coordonare şi control, era înfiinţat câte un consiliu al educaţiei şi învăţământului. Acesta avea în componenţă cadre didactice „de conducere şi de predare”, inspectori şcolari, reprezentanţi ai organelor de partid, ai organizaţiilor de copii, tineret, sindicat şi femei, ai consiliilor comitetelor cetăţeneşti de părinţi şi ai „altor categorii de personal muncitor din unităţile socialiste”. Pentru rezolvarea aspectelor privind uniformizarea reţelei de învăţământ, profilurile şi planurile de şcolarizare în învăţământul liceal, profesional şi tehnic, precum şi orientarea, îndrumarea şi controlul acestui învăţământ, inspectoratele şcolare colaborau cu departamentele de personal pentru învăţământ din ministerele economice şi celelalte organe care aveau în subordine şcoli.

Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi există din 1968, cu sediul iniţial pe strada Ştefan cel Mare (vis-à-vis de Mitropolie). De la 1 octombrie 1974 funcţionează în actuala clădire de pe strada Nicolae Bălcescu nr. 26, după ce Şcoala Postliceală Sanitară şi apoi Casa Corpului Didactic s-au mutat în alte sedii, clădire ce poartă marca arhitecturală a școlilor de tip „Spiru Haret”.

Începând cu anul 1990, întregul aparat administrativ de stat intră într-un proces ireversibil de reformă, determinat de înscrierea României pe calea democraţiei.  Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi devine astfel o instituţie descentralizată de specialitate a ministerului de resort, ce acţionează pentru realizarea obiectivelor sistemului de învăţământ, colaborând cu asociaţiile reprezentative ale profesorilor, structurile asociative reprezentative ale părinţilor, cu structurile asociative ale şcolilor de stat, particulare şi confesionale, Consiliul Minorităţilor Naţionale, sindicatele reprezentative din învăţământ, asociaţiile reprezentative ale elevilor, autorităţile administraţiei publice, mediul de afaceri şi organizaţiile neguvernamentale finanţatoare care susţin programe educative/federaţii ale furnizorilor de servicii sociale, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, instituţii de învăţământ superior etc.

Ca reprezentant la nivel judeţean al Ministerului Educației, Inspectoratul Școlar Județean Iași a implementat politica educaţională a Guvernului României, realizând demersurile necesare în vederea compatibilizării sistemului educaţional ieșean cu alte sisteme educaţionale din Uniunea Europeană, reflectate şi în structura organigramei instituției, dar şi în substanţa programelor proprii şi a demersurilor educative complexe.